Daca ne uitam in DEX, in dreptul cuvantului “lauda” gasim urmatoarea definitie: “ vb. I. Tranz. A exprima prin cuvinte prețuirea, stima față de cineva sau ceva; a aduce laude, a elogia. ♦ Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se mândri, a se făli. ◊ Expr. (Fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? ♦ Refl. A face pe grozavul; a se grozăvi. [Pr.: lă-u-] – Lat. laudare.”

Din aceasta definitie, ma axez pe „a se mandri”, „a se fali” deoarece la acest sens al laudei ma voi referi in acest articol.

Desi in teorie nu este nimic in neregula cu actul de a-ti lauda copilul, in practica lucrurile stau putin diferit.

Mai intai, vom face diferenta intre a lauda si a incuraja orice atitudine / comportament / fapta a copilului, deoarece sunt doua notiuni distincte.

 Prin lauda, intelegem ca din „prea multa iubire” si din dorinta de a incuraja anumite comportamente ale copilului, acordam o incarcatura pozitiva tuturor faptelor sale. Acest lucru poate fi nociv din mai multe perspective deoarece, faptul laudat, ar fi putut sa fie o actiune singulara a copilului, un „one time thing”, insa prin faptul ca noi inzestram cu putere si acordam importanta faptului respectiv, copilul, din dorinta de a primi din nou apreciere, va repeta comportamentul pentru care a fost laudat.

Acest lucru ne aduce la titlul articolului: „Cum distorsioneaza laudele parintilor personalitatea copiiilor?” si veti vedea imediat de ce.

In cadrul unei sesiuni de regresii*, am accesat un eveniment din copilarie in care era laudata actiunea mea de a fi copil cuminte. Pana aici nimic in neregula si nimic anormal, pana in punctul in care, avansand prin timp, am descoperit ca repetam actiunea de a fi copil cuminte din motive complet gresite. Eram copil cuminte ca sa fiu acceptata, eram copil cuminte ca sa nu supar, eram copil cuminte ca sa fiu laudata, eram copil cuminte ca sa fiu apreciata, eram copil cuminte ca sa primesc iubire, practic. Deci ajunsesem sa folosesc un comportament care poate nu era nativ, pentru a obtine diverse merite / foloase. din dex putem gasi definitia acestui gest in dreptul cuvantului “manipulare”.

Poate va intrebati acum: pai si bine, in ce fel a distorsionat asta personalitatea TA? Caci, din ce am povestit, mai afectati ar putea parea cei din jur de catre comportamentul meu, decat as putea parea eu. Pai este foarte simplu: nu neaparat PERSONALITATEA mea a deformat-o, cat modul de a ma privi eu pe mine, cat relatia mea cu mine si autocunoasterea autentica.

Ajungand sa ma identific cu un rol, am inceput, usor, usor, sa uit cine sunt. Cu alte cuvinte, interpretand rolul copilului cuminte, m-am indepartat de la rolul meu central, devenind astfel doar un personaj secundar pe scena vietii mele personale.

Partea conflictuala abia aici apare! Momentul acela in care cine esti cu adevarat incepe sa se bata cap in cap cu cine pretinzi ca esti. In functie de cat de multa energie este investita in fiecare dintre cele doua tabere, asta va determina cine va iesi in final invingator.

Pentru ca nu suntem in basme marca Disney, va spun ca nu toate povestile noastre au “happy ending”. Cateodata finalul este absolut surprinzator si parca ar cere un “sequel”, o continuare… Un fel de “nu pot sa cred ca aici s-a ajuns!” si incepem sa facem tot posibilul sa schimbam finalul.

Spre norocul nostru, exact acela este momentul in care incepem sa renuntam la masti si la roluri si incepem sa devenim, pas cu pas, cei ce suntem cu adevarat.

Tot din propria experienta (atat in calitate de terapeut, cat si in calitate de pacient), va spun ca putem sa ajungem la o versiune a povestii noastre in care lucrurile sa fie bune, o versiune de care sa fim mandri, o versiune in care sa fim autentici si fericiti.

Va invit sa participati la sedinte de regresii, sa va explorati povestile si sa vi le rescrieti asa cum merita sa fie rescrise: AUTENTIC si IN CONCORDANTA CU CEI CE SUNTEM CU ADEVARAT.

Invatatura ce reiese din aceste informatii, este una foarte simpla: din dorinta de a avea copii “conformi”, noi incurajam diverse comportamente ale lor, comportamente pe care noi le aprobam a fi pozitive (sau pe placul nostru), insa asta nu garanteaza ca este si in avantajul copilului, si asta nu garanteaza ca gusturile noastre sunt comune, sau macar ca interesele noastre sunt comune.

In final, noi ne dorim ceea ce este cel mai bine pentru copilul nostru, insa ne dorim ca acel bine sa fie asa cum il consideram noi, in forma pe care noi o recunoastem ca fiind buna, dar de cele mai multe ori, felul in care se manifesta aceasta dorinta nu coincide cu felul in care copilul nostru poate sa performeze, cu felul in care copilul nostru poate sa reactioneze.

Este un lucru foarte sanatos sa incurajam copilul pentru acele fapte ale sale care PE EL il fac fericit, acele fapte ale sale care izvorasc din virtuti precum bunavointa, generozitate, etc. , acele fapte care au un impact pozitiv atat pentru el cat si pentru cei din jur, sa incurajam acele fapte care contribuie la consolidarea unui caracter onest, acele fapte care chiar merita incurajate, insa trebuie sa fim constienti ca putem face asta doar daca noi suntem la un nivel de intelegere bun, un nivel la care noi am facut ceva “sapaturi” interioare, un nivel care sa ne asigure o relatie stabila cu noi insine, pentru ca doar avand o relatie autentica interioara, putem realiza, manifesta si experimenta relatii autentice exterioare (cu cei din jur).